Daca zidurile ar vorbi – Richard Wurmbrand

“Anchetatorul s-a arătat astăzi mai bine dispus,iar lucrul acesta putea fi constatat, cu uşurinţă, chiar de la început. Nu avea intenţia de a mă bate ci tot ce voia el era să se amuze printr-o conversaţie agreabilă. – Crezi că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Lui? m-a întrebat el. – Cu siguranţă, i-am răspuns eu. – Şi crezi că dumneata porţi chipul lui Dumnezeu? – Bineînţeles. Atunci el a scos din buzunar o oglindă şi, întinzându-mi-o, a zis: – Priveşte-ţi chipul în oglinda aceasta şi vezi cât eşti de urât. Vezi, la ochi ai cearcăne negre. Nu eşti decât piele şi oase şi ai expresia rătăcită a unui om nebun. Dacă dumneata porţi chipul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu trebuie să fie la fel de urât. Astfel că mă întreb: de ce-L mai adori pe un asemenea Dumnezeu atât de urât ? De când mă aflam în închisoare, eu am mai avut prilejul să-mi văd chipul odată într-o oglindă şi ştiam că eram înspăimântător de urât, deşi altădată eram considerat un om plăcut şi cu o înfăţişare atrăgătoare. Mă îngrozisem să mă văd într-o asemenea stare şi iată că sluţenia mea se transformase acum într-o chestiune teologică. Din fericire, creştinii nu au nevoie să gândească mai dinainte ce vor răspunde. Cuvintele trebuincioase le sunt date la momentul potrivit. – Da, zic eu, Dumnezeul meu are un chip urât ca al meu, o faţă lipsită de frumuseţe ca a mea. In ebraică, nu există cuvântul faţă; nu se poate spune decât „feţe” = panim. Cuvântul respectiv nu are formă pentru singular, iar asta are o semnificaţie aparte: nici un om nu are o singură faţă. Cineva adoptă o anumită înfăţişare când vorbeşte unui superior şi are o altă alură când se adresează unui subordonat; tot aşa expresia feţei noastre este diferită când suntem cuprinşi de o anumită bucurie de momentul când trecem printr-o durere sufletească. Şi Dumnezeu prezintă atitudini diverse: odată, Faţa Lui reflectă o seninătate deplină, exprimând liniştea unei Fiinţe care a rânduit mai dinainte toate lucrurile şi care poate vedea, din capul locului, o ieşire corespunzătoare dintr-o situaţie confuză. El are o faţă strălucitoare, participând la bucuria celor care se bucură, inclusiv la bucuria unei fetiţe care a primit o păpuşă nouă. El adoptă şi o altă înfăţişare care exprimă o suferinţă mai profundă ca a mea, sub imaginea unei feţe mai umbrite de mâhnire, mai urâtă decât faţa mea. Or, această faţă noi am văzut-o pe Golgota. Părul capului Său era răvăşit, fruntea desfigurată din pricina rănilor sângerânde. Scuipatul batjocoritorilor şi propriul Său sânge se amestecau pe faţa Lui, împrejurul ochilor aflându-se cearcăne negre. „Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile” (Isaia 53:2). Chipul meu este, aşadar, oglindirea uneia dintre feţele lui Dumnezeu şi lui Cristos nu-I este ruşine să mă numească fratele Lui. Sper că funcţionarul comunist a putut să înţeleagă ceva din spusele mele. Intors în celula mea, gândurile mele nefiind distrase de noi întâmplări – lucru care s-ar fi produs, cu siguranţă, dacă m-aş fi aflat în libertate – au continuat să se învârtească împrejurul întrebării ce-mi fusese adresată. Toţi cei ce sufera poartă chipul lui Dumnezeu care a devenit „ omul durerii şi obişnuit cu suferinţa “