Cristina Stamate: „Mi-a rămas în minte că primul meu copil era băiat”

Cristina Stamate, cunoscută actriţă a Teatrului de Revistă Constantin
Tănase” din București, este una dintre puţinele persoane publice cărora nu le-a fost teamă să recunoască că au făcut avort. După o viaţă plină de suișuri și coborâșuri, actriţa ar schimba multe dintre alegerile pe care le-a făcut, dacă ar putea să o ia de la capăt. În anii ’60, când era la începutul carierei sale, ea a ales, din lipsă de informaţii, să renunţe la viaţa pe care o purta în pântece, pentru
a-și putea face meseria și pentru a-și continua planurile de viitor.
În luna august a acestui an, la Conferinţele pe teme ProVita, organizate de departamentul ProVita Iași din cadrul Sectorului
de Misiune, Statistică și Prognoză Pastorală, Cristina Stamate a
participat la una dintre conferinţele pe tema salvării, protejării și cultivării vieţii, cu speranţa că va face cât mai multe femei să înţeleagă că un copil nu este o piedică reală în faţa dezvoltării profesionale. Lucrând într-un domeniu în care aspectul
fizic și diponibilitatea sunt esenţiale, a avea un copil era de neconceput, și încă mai este, și astăzi, un motiv
pentru care multe femei renunţă la binecuvântarea de a fi mămici.
„Coană mare, vino încoace să-ţi iei nepotul!”. „Povestea mea începe în anul ’67, când m-am măritat la 19 ani. Pentru o tânără mireasă care a reușit să se mărite domnisoară, virgină, în anul IV la Facultatea de Teatru, în acel timp în care religia era un domeniu ascuns,
trebuia să te ferești să te duci la unpreot; erau vremuri ateiste. Fiecare dintre tinerele domnișoare din România era echivalentul primei femei, care trebuia să rezolve toate lucrurile care decurg dintr-o căsnicie într-un mod original și primitive. Am realizat că sunt însărcinată foarte târziu, pentru că nu știam nici măcar
care este data de la care trebuie să socotești. Aveam examenul de
diplomă. Aveam planuri de viitor. Nu aveam nici un sentiment că acolo e cineva, e om, nu e om… Nici nu mă întrebam nimic, pentru că era ceva care mă încurca foarte tare. Am început să caut cu disperare un medic. Asta era o incursiune aproape demnă de James Bond, pentru că rezultatul putea fi pedepsirea amândurora. Am găsit un medic a cărui specializare erau operaţiile pe creier. Și operaţia, ca să zic așa, s-a întâmplat pe masa din sufragerie,acasă la mama mea. 
Când s-a sfârșit intervenţia, după ce am fost ușor ameţită de o injecţie, i-a spus mamei mele: „Coană mare, vino încoace să-ţi iei nepotul!”. Atunci nu am luat în seamă foarte tare.
Scăpasem de ceea ce mă încurca, dar mi-au rămas în minte cuvintele că primul meu copil era băiat.
Am avut la un moment dat o colegă cântăreaţă, atât de frumoasă… eu
spuneam tot timpul că atunci când trecea făcea potecă. Era și frumoasă și egocentrică și la un moment dat s-a căsătorit și a plecat in America, venind înapoi peste doi sau trei ani, cu un copil de 2 ani. Un băieţel superb. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că fata aia tânără, frumoasă și cu atâta succes ar fi renunţat la trupul ei minunat și la succesul ei ca să facă un copil. Am întrebat-o cum de s-a întâmplat asta și ea mi-a spus: „Cristina, m-am dus la doctor ca să
fac întrerupere de sarcină, el mi-a pus un sonar și i-am auzit bătăile inimii.
Și atunci n-am mai putut să fac asta”. 

Atunci, pentru prima oară, m-am gândit absolut disperată la neșansa
existenţei în România mea a unui medic și a unui aparat cu ultrasunete, care m-ar fi dăruit pe mine cu un fiu  pe care-l pierdusem prosteste.
Daniela Bălinișteanu