Tăcerea Mielului

 

    Pălmuit, scuipat în faţă, insultat, acuzat pe nedrept, biciuit, ridiculizat prin încoronarea cu o cunună de spini, plimbat de la un judecător la altul şi huiduit de mulţime, Fiul lui Dumnezeu a recurs la cea mai neobişnuită formă de apărare. Tăcerea.

 

    Renumitul psiholog în logoterapie, Victor Frankl, supravieţuitor a patru lagăre, printre care şi Auschwitz, îl descria pe deţinutul care abandona lupta pentru supravieţuire: „De obicei începea cu refuzul deţinutului de a se mai îmbrăca dimineaţa, de a se mai spăla sau de a mai ieşi pe platou. Nici rugăminţile, nici loviturile şi nici ameninţările nu mai aveau nici un efect. Pur şi simplu zăcea acolo, de-abia mişcându-se. Odată cu pierderea credinţei în viitorul său, el îşi pierdea tăria sa spirituală; se lăsa să decadă şi ajungea pradă degradării fizice şi sufleteşti”[1] . Când omul refuza să mai vorbească, să reacţioneze la ce se întâmplă în jur, să comunice cu cei apropiaţi, când se limita la a-şi scoate o ţigară din buzunar, aşteptând un foc, toţi ştiau că sfârşitul lui era aproape.

 

După arestarea Sa, aflat în circumstanţe asemănătoare celor din lagărele naziste, dar cu un plus de dramatism, Christos a părut a da semnale de refuz şi abandon al vieţii. Reacţiile Lui paradoxale din timpul celor şase interogatorii, consumate în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, îl derutează pe cititorul evangheliilor. Încerca oare Iisus să le ofere judecătorilor Săi, în mod conştient, motive suplimentare să-L condamne la moarte? După ce a propovăduit respectul pentru viaţa fizică şi viaţa spirituală, aflate într-o relaţie indisolubilă, ar fi ilogic ca Iisus să abordeze cu dezinteres propria viaţă. Totuşi, relatările evangheliştilor, evaluate din perspectiva raţiunii umane, trezesc semne de întrebare privind unele atitudini ale lui Iisus în orele de dinaintea crucificării. Realitatea inexplicabilă a reacţiilor lui Iisus la simulacrul de proces trebuie să aibă o motivaţie ascunsă ochilor noştri.

Eroare de tact sau… impact?

În mod clar, faptele şi cuvintele lui Iisus erau „incorecte politic”. În ochii preoţilor, cărturarilor şi fariseilor, El reprezenta un pericol pentru stabilitatea vieţii religioase şi sociale a poporului evreu. Aceasta a fost premisa legitimizării unui proces cu multe erori de procedură. Ceea ce şochează însă şi mai mult este lipsa apărării în procesul lui Christos. Nimeni nu L-a apărat şi nimeni nu s-a indignat faţă de injusteţea procesului. Însă, şi mai surprinzător este că Însuşi Condamnatul nu a făcut nimic pentru a se apăra. Şi pentru ca misterul să fie mai adânc, Tatăl Său, care confirmase în câteva ocazii că Îşi găseşte plăcerea în Fiul Său (Matei 3:16, 17), a tăcut de-a lungul întregului proces şi chiar în momentul culminant al patimilor lui Iisus – crucificarea.
Este ciudat că în timpul interogatoriilor, Iisus a discutat mai mult cu dregătorul roman decât cu liderii iudei, care aveau cunoştinţele necesare pentru a înţelege mai uşor aspectele spirituale ale afirmaţiilor şi ideilor Sale. Întrebat de Pilat dacă este împăratul iudeilor, în loc să ofere o explicaţie, Iisus a răspuns cu o contra-întrebare: „De la tine spui lucrul acesta sau ţi l-au spus alţii despre Mine?” (Ioan 18:34). Confruntat cu declaraţiile contradictorii ale unor martori mincinoşi, Iisus a tăcut „nejustificat”. În schimb, aparent, fără nicio logică, la insistenţa diabolică a marelui preot, a mărturisit că este Fiul lui Dumnezeu, deşi în timpul vieţii Sale făcuse eforturi evidente pentru a împiedica proclamarea mesianităţii Sale. „Dacă nu te aperi, măcar nu te incrimina”, i-ar fi sugerat oricare dintre ucenici, dacă ar fi rămas alături de El la greu. Dus înaintea lui Irod, Iisus păstrează aceeaşi tăcere prevestitoare. Dacă Ioan Botezătorul denunţase public păcatele lui Irod, cu riscul pierderii propriei vieţi, ajuns înaintea tiranului batjocoritor şi curios să vadă un spectacol „cu minuni”, Iisus, cu argumentul zdrobitor al puterii de a lua sau a da viaţa de partea Sa, nu rosteşte nici măcar un cuvânt. Pentru martorul de atunci sau de acum al acestor scene, întrebările se succed chinuitoare: De ce? Cui i-a folosit această tăcere? Cine a câştigat şi cine a pierdut?

Normalitatea anormalului

Una dintre cele mai sângeroase revolte din istoria Statelor Unite este consemnată, în 1971, la închisoarea Attica din New York. Cu o zi înaintea revoltei, peste cinci sute de deţinuţi au intrat în sala de mese şi s-au aşezat în rânduri, dar nu pentru a servi masa şi nici pentru a se ruga ci, cu capul plecat, într-o tăcere de moarte, şi-au exprimat sfidarea faţă de conducerea închisorii şi faţă de gardienii care nu le răspundeau revendicărilor. Un gardian, ieşit la pensie, îşi amintea ulterior că acea tăcere, acel protest tăcut a fost semnul înspăimântător al rebeliunii care urma să aibă loc. Au murit în revoltă peste treizeci de deţinuţi şi zece gardieni.

 

În mentalitatea comună a oamenilor este normal să te justifici cât mai temeinic sau, atunci când indignarea a ajuns la culme, iar lupta este inegală, să-ţi pregăteşti în tăcere răzbunarea şi să te dezlănţui cu toată puterea asupra adversarului la momentul potrivit. După legea talionului este normal să răspunzi cu aceeaşi monedă. După etica socială, atunci când ţi se încalcă drepturile sau dacă te afli într-un proces, este normal să spui tot ce ştii în apărarea ta, să apelezi la serviciile celui mai bun avocat şi să foloseşti toate pârghiile legii pentru a-ţi asigura câştigul de cauză.

 

Deţinutul plimbat de la Ana la Caiafa nu a recurs la niciun drept folosit în mod obişnuit de cel ameninţat cu detenţia sau chiar moartea. Nu a recunoscut nicio formă de apărare ca fiind validă şi demnă. Mai mult, Iisus nici măcar nu a explicat motivul pentru care a repudiat formele dreptului uman, aşezat la mare cinste într-o societate inegală, coruptă şi competitivă. Cu şapte sute de ani înainte de procesul Lui, unul dintre profeţii Vechiului Testament Îl văzuse în ipostaza controversată a inculpatului care tace: „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” (Isaia 53:7, Cornilescu). Tăcerea lui Iisus din timpul procesului, anunţată cu secole înainte, nu a fost explicată însă nici de profetul Isaia.

Cuvintele tăcerii

Tăcerea lui Iisus are de-a face cu misiunea Lui de salvare a umanităţii din păcat. Nevinovat, El a luat asupra Lui păcatul omenirii pe care o iubeşte atât de mult. Această temă a substituţiei o găsim chiar înainte de crucificarea Sa, în însăşi controversata lui tăcere: „Tăcerea este una din temele proeminente pe care le găsim în patimile lui Iisus. (…) Când Iisus a luat păcatele noastre, a luat şi pedeapsa păcatului, iar o parte din pedeapsă este ruşinea. Dacă Iisus Însuşi ar fi protestat şi s-ar fi apărat prin cuvinte potrivite, El n-ar fi suferit nicio ruşine. S-a abţinut să spună vreun cuvânt care L-ar fi absolvit de ruşine, încărcându-se cu păcatul meu. (…) A fost în intenţia Lui să nu se apere, căci ar fi câştigat, dar am fi pierdut noi pentru eternitate”[2] .

 

Dacă tăcerea Lui nu a fost o normalitate a anormalului uman, ci o decizie care avea în vedere cel mai mare bine făcut omenirii, dacă renunţarea la justificare înaintea judecătorilor nu a fost un abandon în faţa vieţii, ci o atitudine care a deschis uşa salvării fiinţei umane, dacă tăcerea Lui a fost o judecată în favoarea noastră, devine esenţial să înţelegem motivele acestei tăceri care ne vorbeşte despre darul şi bucuria mânturii.

semneletimpului