Umbrele care luminează – Cum a fost cunoscut Christos înainte de întrupare

 

    Patimile şi învierea lui Iisus Christos sau Paştele creştin se individualizează cu uşurinţă în tabloul aglomerat al credinţelor şi ideilor religioase universale. În niciun alt sistem religios nu se regăseşte ideea sacrificării unei persoane divine ca intermediar unic şi suficient prin care Dumnezeu se apropie de om şi omul se apropie de Dumnezeu.
Între multiplele faţete ale unicității lui Christos un loc special îl ocupă anticiparea profetică şi tipologică a Persoanei şi lucrării Sale. Numeroase sisteme de credinţă se întemeiază pe relatarea şi interpretarea unor „mituri” plasate în afara timpului determinat. Creştinismul se naşte în împrejurări perfect determinabile din punct de vedere spaţial şi temporal. Dacă multe concepţii religioase se concentrează asupra unui trecut ipotetic, înainte de care nu se poate distinge nimic, credinţa creştină se înalţă pe temelia unei vieţi care, înainte de a se derula istoric, a fost intens anticipată, atât profetic, cât şi tipologic. Anticiparea profetică se referă la precizarea prin intermediul unor profeţi a unor detalii din viaţa şi activitatea mesianică a lui Iisus, anterior concretizării lor istorice. Tipologia, ca domeniu al teologiei biblice, se referă la prefigurarea unor aspecte nou-testamentare prin intermediul persoanelor, evenimentelor sau instituţiilor din Vechiul Testament[2].

O viaţă ca la Carte

Anticiparea profetică lui Iisus Christos este unică prin profunda ei specificitate. Buda, Confucius şi Mahomed s-au remarcat ca lideri şi învăţători pentru timpul şi cultura lor şi, dintr-un anumit punct de vedere, au fost anticipabili, însă de o manieră mai degrabă generală decât particulară. Apariţia lor a corespuns unor aşteptări cu valabilitate universală şi permanentă, conform cărora omenirea se poate aştepta oricând la ridicarea (încă) unui mare lider religios. Însă, în cazul niciunuia dintre ei, importanţa rolului pe care urma să-l aibă nu a fost sesizată de când era în scutece, cum s-a întâmplat în cazul lui Iisus Christos. La naşterea lui Buda nu s-a prezentat niciun mag cu aur, smirnă sau tămâie; pe Confucius nu l-a luat nimeni în braţe la vârsta de opt zile bucuros că a văzut „mântuirea” lui Dumnezeu (Luca 2:30); Mahomed nu a avut un „înainte-mergător” cum a fost, pentru Iisus, Ioan Botezătorul care I-a anunţat venirea şi L-a prezentat ca „Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, înainte ca El să fi rostit prima Sa cuvântare publică. Dacă în cazul lui Buda, Confucius sau Mahomed, istoria lor a fost cunoscută doar pe măsură ce s-a scris, istoria lui Iisus Christos a fost scrisă înainte de a se întâmpla, iar această realitate este surprinsă în cuvintele apostolului Petru: „El a fost ales înainte de întemeierea lumii, dar a fost arătat la sfârşitul vremurilor, pentru voi”. (1 Petru 1:20)
Particularitatea anticipării lui Iisus Christos se naşte, fără îndoială, din revelaţia pe care Dumnezeu a oferit-o cu mult timp înainte de întruparea Mântuitorului. Această revelaţie, reunită în cărţile Vechiului Testament, a avut scopul precis de a stârni aşteptarea şi dorinţa după Mesia, de a-I pregăti calea, de a-I vesti venirea şi lucrarea în amănunte cu neputinţă de ignorat. Prin revelaţiile date profeţilor şi autorilor vetero-testamentari au fost dezvăluite, cu multe secole înainte, amănunte precum locul unde se va naşte Mesia (Mica 5:2), timpul naşterii Sale (Daniel, capitolele 8 şi 9), naşterea dintr-o fecioară (Isaia 7:14), aspecte privitoare la activitatea Lui şi, mai cu seamă, o abundenţă de detalii uluitor de exacte cu privire la moartea Lui – trădarea, împărţirea hainelor prin sorţi, străpungerea mâinilor şi picioarelor, oferirea oţetului, faptul că niciun os nu I-a fost zdrobit[3] .

Umbra Celui nenăscut

Pe lângă detaliile anunţate prin intermediul profeţiilor, Vechiul Testament conține o întreagă serie de „umbre” sau „tipuri” ale lui Christos care slujesc la aprofundarea semnificaţiilor Persoanei şi lucrării Sale.
Iosif, fiul patriarhului Iacov, vândut ca rob de fraţii săi, a recunoscut în cele din urmă că tot ce i s-a întâmplat făcea parte din planul lui Dumnezeu: „Chiar dacă voi aţi intenţionat să-mi faceţi rău, Dumnezeu a schimbat răul în bine pentru a susţine viaţa unui popor numeros, aşa cum face astăzi” (Geneza 50:20). Semnificaţia acceptată, prin credinţă, de Iosif, se actualizează şi se amplifică dramatic în cazul lui Christos prin întrebarea marelui preot Caiafa: „Nu vă daţi seama că este mai de folos pentru voi să moară un singur om pentru popor şi să nu piară întregul neam?!” (Ioan 11:50)
Exodul poporului evreu din Egipt este o prefigurare a eliberării din păcat aduse de Christos. Exodul vechi-testamentar începe cu patruzeci de ani petrecuţi în pustie şi, similar, lucrarea de mântuire, a lui Christos, a început cu un post de patruzeci de zile (tot în pustie).
Urmașul lui Moise, Iosua, L-a prefigurat pe Christos atât prin numele său („Iosua” şi „Iisus” sunt nume ebraice provenite din aceeaşi rădăcină), cât şi prin faptele sale. Dacă rolul lui Iosua a fost să conducă poporul evreu în Canaan, rolul lui Iisus este să conducă biserica Sa în Canaanul ceresc (metaforă prin care este desemnată Împărăţia lui Dumnezeu).
Există similitudini remarcabile între faptele profetului Elisei şi activitatea lui Christos. Amândoi şi-au început lucrarea la râul Iordan. Există o corespondenţă incontestabilă între antemergătorii celor doi, Elisei fiind precedat de profetul Ilie, iar Iisus fiind anunţat de Ioan Botezătorul (despre care s-a spus că este un al doilea Ilie). Şi, dacă lui Elisei îi sunt atribuite cele mai multe minuni între profeţii din Vechiul Testament, este cert că, în Noul Testament, Iisus este Cel care săvârşeşte cele mai multe miracole. Şederea profetului Iona în pântecele unui animal marin, timp de trei zile, a fost o prefigurare a celor trei zile în care Domnul Christos a stat în mormânt (Matei 12:40). Tipologia este foarte amplu dezvoltată de Biblie: „Abel, Adam, David, Ilie, Enoh, Isaac, Iosua, Melhisedec şi Moise prefigurează în diverse moduri Persoana, viaţa, patimile şi învierea lui Iisus”[4] , scria autorea creştină Catherine Brown Tkacz.
Corespondenţa dintre tip şi antitip (împlinirea tipului) poate căpăta şi valenţe antitetice. În Epistola către Romani (5:14), Adam este numit un „arhetip” (typos în lb. greacă) al lui Christos, fără îndoială în sens antitetic: dacă prin Adam a intrat, în lume, păcatul şi moartea, prin al doilea Adam (Christos) a venit „un act drept care îi achită pe toţi oamenii şi le dă viaţă” (Romani 5:18). Un element constant în toate aceste tipologii şi, prin urmare, o caracteristică a tipologiei biblice este faptul că întotdeauna antitipul este superior tipului. Dacă tipul a fost un om sau un eveniment, antitipul 3     Zaharia 11:3, compară cu Matei 27:7-10; Psalmul 22:18, compară cu Matei 27:35; Psalmul 22:16; Psalmul 69:21, compară cu Matei 27:48; Psalmul 34:20, compară cu Ioan 19:36 reprezentat de Christos şi activitatea Lui a fost absolut.

semneletimpului

About angelaioana

Sa-L cunosc pe El..
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s