Parabola că(n)ii

De-o vreme, cafeaua e și mai bună! N-am schimbat nici marca, nici rețeta. Tot meritul îi revine cănii. Am o cană de care aș vrea să am și în cer, când îmi voi lua acolo micul dejun.

Cana asta mi-a ținut o predică. Oricât de insolit pare, e purul adevăr.

Iată ce frumoasă e cana vorbitoare:

Deși pare ca toate celelalte, personalitatea ei iese în evidență când se toarnă în ea ceva cald.

Căldura degajată de lichidul dinăuntru o face să se schimbe în exterior. Înfățișarea i seluminează. Cam așa:

Cam așa cum suntem noi pe jumătate umpluți de căldura Duhului. Ne schimbăm înfățișarea. Cei din jur văd ceva diferit. Poate chiar se apropie cu mirare sau șoptesc pe la colțuri.

Dacă lichidul cald este turnat până la umplere, întreaga înfățișare a cănii se schimbă. Nu mai seamănă deloc cu ceea ce era la început, când era rece, fără culoare, fără personalitate.

Condiția ca înfățișarea cănii să se schimbe e să fie plină de ceva cald… Ori să stea deasupra focului. A unei surse de căldură. Însă lumina e diferită când căldura vine din exterior, față de când vine din interior.

Una e să te lumineze Duhul dinăuntru, alta e să te albești ca prin foc… … … … … … … … …

preluata de aici :http://adamaica.wordpress.com